Alfabet

În scriere, un alfabet, în limba greacă veche ἀλφάβητος alphábētos, din numele primelor două litere ale alfabetului grec, alfa (α) și beta (β), este un sistem de scriere compus dintr-o serie de semne grafice numite litere, în care fiecare corespunde, de regulă, unui fonem sau sunet, uneori unei suite relativ scurte de sunete ale unei limbi^[1][2]. Folosirea unui alfabet pentru reprezentarea sunetelor este numită de unii autori „scriere alfabetică”^[1][2], de către alții – „scriere fonemică”^[3].

După Eifring și Theil 2005, scrierea fonemică face parte din categoria mai mare a scrierii fonografice, în care celălalt sistem de scriere este cel silabic. Scrierea fonografică se caracterizează prin faptul că semnele singure nu sunt purtătoare de sens lexical sau gramatical. Aceasta se opune scrierii logografice, în care semnele redau elemente cu sens lexical (cuvinte) sau gramatical (morfeme), cum este scrierea chineză. Prin faptul că literele reprezintă în general un singur fonem sau sunet, scrierea fonemică se opune și scrierii silabice, cum este cea a limbii japoneze^[4].

Mai toate alfabetele folosite în secolul al XXI-lea, ca cel ebraic, cel grec, cel latin etc. provin din alfabetul fenician. Sunt și câteva alfabete care nu provin din acesta, dintre care cel mai cunoscut este alfabetul coreean, numit hangul^[5].

Daniels 1990 diferențiază două tipuri principale de scriere fonemică și unul intermediar atât între ele, cât și între scrierea fonemică și cea silabică^[6]:

• Sistemul numit de Daniels „abjad” (din primele litere ale alfabetului arab, corespunzătoare lui a, b, j și d), cum este cel fenician, redă numai consoanele, vocalele fiind deduse de cunoscătorii limbii. Un astfel de sistem este numit scriere consonantică sau alfabet consonantic de către autorii care nu folosesc termenul abjad^[7].
• Alfabetul propriu-zis, primul cunoscut de acest fel fiind cel grec, are litere și pentru toate vocalele^[8].
• Un tip de scriere intermediar este numit de Daniels „abugida” (denumirea alfabetului gî'îz în această limbă din Etiopia). Alți autori numesc acest sistem scriere semisilabică^[9]. Pe lângă scrierea gî'îz, mai cunoscută este scrierea multor limbi din India, de exemplu cea numită devanagari. Aceasta combină scrierea fonemică cu cea silabică, fiecare semn pentru consoane reprezentând implicit și vocala a drept sunet care o urmează. Dacă o consoană este urmată în vorbire de altă consoană, prima literă redă numai consoana. Vocalele au și ele semnele lor aparte, folosite numai dacă nu sunt precedate de o consoană. Dacă o consoană este urmată de altă vocală decât a, acea vocală este redată printr-un semn diacritic purtat de litera consonantică^[10].

Unele abjaduri pot fi considerate tot intermediare, dat fiind că sunt numai în esență consonantice, redând și unele vocale prin litere, sau notează opțional vocalele cu semne diacritice, ori au ambele caracteristici, precum alfabetul ebraic modern și cel arab modern^[11]. De altfel, Daniels 1990 include scrierea ebraică cu diacritice pentru vocale printre alfabetele propriu-zise^[6]. Aceasta se folosește, de exemplu, în predarea limbii.