Beringia

Podul terestru Bering a fost un pod terestru cu o lărgime de aproximativ 1.600 km pe direcția nord - sud, care a unit regiunile actuale Alaska și Siberia de Est în diferitele perioade glaciare din timpul Pleistocenului.

În timpul ultimei glaciații, două scăderi ale nivelului oceanelor cu 120-150 de metri, acum 50.000–40.000 ani și 25.000–14.000 ani, s-au produs datorită imobilizării apei în imensele calotele glaciare și în ghețarii continentali. Datorită scăderii nivelului apei, o bandă de pământ a apărut între continentele asiatic și american. Această regiune nu a fost acoperită de gheață deoarece s-a înregistrat o reducerie a căderilor de zăpadă; curenții de aer umed provenind dinspre sud-vest, dinspre Oceanul Pacific, își pierdeau umiditatea odată cu trecerea pe deasupra munților acoperiți de ghețari din Alaska. Regiunea acoperită cu pajiști cu vegetație de stepă, care se întindea pe câteva sute de kilometri în interiorul fiecărui continent incluzând podul terestru, a fost numită Beringia.

Se crede că o mică populație umană, de cel mult câteva mii de persoane, a supraviețuit ultimului maxim glacial în Beringia, izolată pentru cel puțin 5.000 de ani de populația de origine din Asia. Populația a crescut în număr odată cu popularea celor două Americi, cu aproximativ 16.500 ani în urmă, în timpul ultimului maxim glaciar, odată cu dispariția barierei ce bloca drumul spre sud prin topirea ghețarilor de pe continentul american.^[1][2][3][4]