Capitalul uman

Capitalul uman reprezintă cumulul de cunoștințe, obiceiuri, calități sociale și personale, incluzând creativitatea, implicat în capacitatea de a munci, care, la rândul ei, duce la producția de bunuri materiale și servicii^[1]. Teoria capitalului uman este abordată în strânsă legătură cu studiul managementului resurselor umane, regăsindu-se, de asemenea, în practica administrării afacerilor și a macroeconomiei. Primele idei privind capitalului uman au fost schițate de Adam Smith în secolul al XVIII-lea. Teoria modernă a fost popularizată de Gary Becker, profesor la Universitatea din Chicago, economist și laureat al Premiului Nobel, precum și de Jacob Mincer și Theodore Schultz. Premiul Nobel pentru Științe Economice din 2018 i-a fost acordat (ex-aequo) lui Paul Romer, economistul care a pus bazele abordării moderne ale conceptualizării creșterii economice ca un proces alimentat de inovație.

În literatura recentă, noul concept de capital uman necesar pentru îndeplinirea unei anumite sarcini a fost teoretizat în 2004 de către Robert Gibbon, profesor și economist la Institutul tehnologic din Massachusetts (MIT), și Michael Waldman, profesor și economist la Universitatea Cornell. Conceptul subliniază faptul că, în multe cazuri, capitalul uman este acumulat în funcție de natura sarcinii (sau de competențele necesare pentru îndeplinirea unei sarcini), putând fi folosit în mai multe companii care cer competențe transferabile^[2]. Acest concept poate fi aplicat în evaluări profesionale, pentru a susține dinamica salariilor sau a promovărilor și rotația cadrelor în interiorul firmelor etc ^[3].