Constitutio Antoniniana

Ca urmare a lungului proces de formare a statului național, Caracalla a emis în primul său an de domnie -212-, edictul 'Constitutio Antoniniana'. Izvoarele ce amintesc de acest edict sunt rare și sărace; se găsesc mențiuni la juristul Ulpian, care exagerând a declarat că prin constituție toți locuitorii liberi din Imperiu au devenit cetățeni romani, determinându-l pe Augustinus să laude caracterul “umanitar” al dispoziției imperiale, și-o aluzie a lui Cassius Dio, precum și câteva fragmente din sec. IV – VI a lui Iustinian, Ioannes Chrysostomus, din care, din păcate, se păstrează doar ecoul trecutului. Acestor surse literare li s-a adăugat un document de mare importanță editat de Paul Meyer, Papyrus Giessen, grav avariat și despre care s-a stabilit că este traducerea în limba greacă a Constituției. Esența edictului a constituit-o faptul că locuitorii Imperiului au fost făcuți cetățeni romani (“…in Orbe Romano qui sunt ex constitutione imperatoris Antonini cives Romani effect sunt “).

Paul Meyer a publicat Papirusul, interpretându-l și concluzionând că cei care erau lipsiți de cetățenie erau dediticii. Statuturile comunităților n-au fost afectate de faptul că toți membrii lor au devenit cetățeni romani. Datorită faptului că în papir se regăsea un termen nemaîntâlnit în limba greacă, care denumea o instituție fără corespondent în lumea elenă, iar traducătorul, P. Meyer, a fost nevoit sa redea în această formă latinescul “dediticius”, formă care respectă legile de formare a cuvintelor grecești din cele latine.

Definiția clasică dată dediticilor este aceea că “erau indivizi sau comunități care s-au opus poporului roman cu armele și, fiind supuși, au capitulat fără condiții” (după Gaius). Capitulația se transforma într-o relație juridică durabilă, dediti devenind în generațiile următoare dediticii, în cazul în care situația lor nu era reglementată printr-un tratat. Tot după Gaius, condiția lor juridică în cadrul imperiului este prezentată, drept cea mai de jos categorie a oamenilor liberi, iar incapacitatea peregrinilor deditici de a obține cetățenia romană fiind considerată o caracteristică esențială a acestei categorii juridice. Peregrinii deditici, asemănați de istoric cu liberții Aeliani nu aparțineau nici unui civitas determinate.

Dar, după analizele istoricilor, s-a ajuns la concluzia că peregrinii deditici conține o contradicție, deoarece dediticiae erau numite în general populațiile aflate după capitulație armată, în stare de supunere necondiționată, expuse voinței discreționare a învingătorului, o stare în care vechile relații politico-juridice din interiorul comunității au fost anihilate sau suspendate. Istoric s-a dovedit ca aceste situații nu se permanentizau, fiind o etapă de tranziție, ducând la recunoașterea măcar parțială a relațiilor juridice locale. În acest proces, dediticii deveneau peregrini și apoi cetățeni romani.

Controversele legate de Constituția Antoniniană au atins apogeul prin teoriile lui Bickermann, care de altfel n-a avut mulți suporteri, dar care a considerat că Papirusul Giessen nu este Constitutio Antoniniana, ci un edict suplimentar ce acorda cetățenie romană imigranților barbari, dacă nu erau deditici. Motivațiile lui au fost: a) motivul religios – dorința de a crește numărul celor care venerau zei romani, ceea ce nu se aplică provincialilor de rând care deja adorau aceiași zei ca și romani; dar se aplică în cazul colonizării recente a barbarilor; b) clauza repetată în rândul 6 nu era aplicabilă pentru locuitorii imperiului, ci doar pentru imigranți ocazionali.

Totuși, Bickermann a recunoscut 3 tipuri de deditici. Un tip de deditici erau oamenii eliberați, plasați în case de Lex Aelia Sentia, altul erau barbarii ce s-au predat singuri, și după “Gainaische Begriff”, toți provincialii erau deditici. Tot el a distrus și teoria lui Meyer, arătând că numele Aurelius nu era necesar folosit decât în documente oficiale, și că “tributum capitis” nu era o marcă a dediticilor.

Inițial s-a crezut că dediticii nu ar fi primit cetățenie romană, dar o descoperire epigrafică – Tabula Banasitana, i-a determinat pe istorici sa admită că dediticii nu au fost excluși de la acordarea cetățeniei, ci de la păstrarea drepturilor locale, spre deosebire de peregrini, care o dată deveniți cetățeni își păstrau drepturile. După ce toți locuitorii Imperiului au ajuns cetățeni romani, nu s-a mai păstrat distincția dintre cei ce erau membri cu drepturi depline și ceilalți.

Dacă Marcus Aurelius Antoninus însuși a luat parte la compunerea edictelor și facerea lor publică se poate verifica prin analiza stilului și-a atitudinii din texte. Astfel după interpretarea lui W. Williams interpretarea papirusului se face astfel:

1. În ciuda stării fragmentate a textului, stilul folosit s-a dovedit ca fiind elaborat și personal, aparținând lui Caracalla. Papirusul Giessen păstrează textul a cel puțin trei hotărâri a lui. Prima dintre acestea a fost acceptată ca fiind versiunea grecească a edictului ce oferea cetățenie romană tuturor cetățenilor liberi din imperiu (amintită de Ulpian și Cassius Dio).

2. Partea a doua a papirusului constă într-o altă variantă grecească a edictului, din care s-au pierdut anumite părți. El a fost publicat la Roma pe 11 iulie 212, iar la Alexandria pe 10 februarie 213. Tema generală se referea la statutul egal al oamenilor rechemați din exil.

3. O tabelă de bronz descoperită la Banassa în Mauritania conține în latină textul edictului lui Caracalla din perioada 215-216, care acorda unui număr de oameni o micșorare a taxelor rămase. Motivul pentru care aceștia au primit aprobarea nu se știe, dar se știe că nu a fost o grațiere colectivă, ci doar pentru anumite regiuni.

4. O epistolă prin care se ordona expulzarea egiptenilor din Alexandria. Se pare că această expulzare s-a făcut atât pe baza diferențelor semnificative între cele două culturi, cât și datorită dorinței lui Caracalla de a-i semăna lui Alexandru Macedon.

Datorită transformării pe care a impus-o edictul pe plan financiar și social, s-a petrecut o demonetizare a noțiunii de cetățean și a valorilor tradiționale ale acestei calități. În fața slăbirii monedei, Caracalla este determinat sa facă o devalorizare: aureusul este redus de la 1/45 la 1/50, iar denarul a fost înlocuit cu Antoninianul, care pus în circulație avea o valoare de dublu denar, deși nu avea în greutate decât o dată și jumătate din denarul inițial.

Diferența dintre valoarea reală și curs era un mare câștig numai pentru stat, particularii neavând nici un profit. S-a descoperit o monedă de bronz emisă de monetăria orașului la Histria. Solda către soldați a crescut de la 750 denari, țăranul nedispunând decât de moneda de bronz care nu-l ajuta atunci când prețurile erau ajustate forțat. Deci edictul faimos a lui Caracalla poate fi considerat un "dar" mediocru oferit supușilor, care devenind cetățeni, erau obligați la noi sarcini fiscale.