Epicureism

Epicureismul (variantă: epicurism) este doctrina morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului.^[1] De asemenea, epicureismul a fost un curent de reconsiderare a ideilor lui Epicur în Renaștere și în filosofia iluministă și materialistă din sec. XVII-XVIII.

Termenul epicureism este, etimologic, un substantiv format pornind de la numele lui Epicur. Sensul extins al termenului face referire la o căutare exclusivă și excesivă a plăcerii. În sens strict, termenul epicureism se referă la o doctrină a lui Epicur și a discipolilor săi (spre exemplu, Lucrețiu), fondată pe baza idealului de înțelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniștea sufletului (ataraxia) este scopul moralei; această doctrină ne învață să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte (conform materialismului) și să căutăm plăcerile simple și naturale ale vieții (conform hedonismului).