Lingua franca, numită și franco sau sabir, a fost o limbă vehiculară mixtă folosită în bazinul Mării Mediterane, mai ales în porturi. După unele presupuneri, ar fi apărut deja în timpul cruciadelor (secolele XI-XIII), dar s-a răspândit mai ales începând cu perioada dominației economice a Veneției și a Genovei (secolul al XIII-lea), și s-a folosit până pe la mijlocul secolului al XIX-lea[1][2][3]. Era folosită mai ales de negustorii europeni în contactele cu cei turci și arabi[2], dar și de marinari, precum și de diplomații francezi cu guvernanții din Alger și Tunis înainte de cucerirea franceză[1]. A fost însușită și de creștini capturați de pirați musulmani din aceste teritorii și vânduți ca sclavi aici, și folosită cu cei care îi țineau captivi[4][5].
În general se consideră că lingua franca este aceeași limbă care a existat cu denumirea sabir[1][6][7]. Denumirea lingua franca este latinească și italiană[3], fiind după unii autori, la origine, denumirea limbii latine medievale[8]. După alții, atributul franca vine de la numele de „franci” dată europenilor în Orientul Apropiat[2]. Termenul sabir provine de la verbul saber „a ști” din spaniolă[9], portugheză, catalană și occitană.
Atât denumirea lingua franca, cât și denumirea sabir au primit și sensuri mai largi, inclusiv ca termeni lingvistici. Lingua franca se folosește și cu sensul general de limbă vehiculară, adică folosită în comunicarea între vorbitori cu limbi materne diferite, inclusiv dacă nu este o limbă mixtă[10][3][11][7][12]. În lingvistica franceză, termenul sabir se folosește și în sensul de limbă vehiculară, dar numai mixtă[13], iar în limbajul francez comun are și sensul peiorativ de limbaj format din elemente heteroclite, greu de înțeles[14].