Memorie

Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice. Puteți da chiar dumneavoastră o mână de ajutor. Ștergeți eticheta după adăugarea diacriticelor.

Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea experienței din trecut ( senzații, idei, emoții, sentimente, mișcări efectuate anterior).^[1] Memoria definește dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor. Conform Dicționarului Merriam-Webster^[2], memoria este procesul de reproducere sau reamintire a ceea ce a fost învățat și reținut, în special prin mecanisme asociative. După Enciclopedia Britanică^[3], memoria este codificarea, depozitarea și recuperarea, în mintea umană, a experienței din trecut. Memoria este atât rezultatul cât și influența asupra percepției, atenției și învățării.

În psihologie, memoria este procesul în care informația este codificată, stocată și recuperată. Codificarea permite informațiilor din lumea exterioară să ajungă la cele cinci simțuri în formele de stimuli chimici și fizici. În această primă etapă informațiile trebuie să fie schimbate, astfel încât să poată să fie puse în procesul de codificare. Depozitarea este a doua etapă sau proces de memorie. Aceasta implică faptul că informația este menținută pe perioade de timp. În cele din urmă, al treilea proces este recuperarea informațiilor care au fost stocate. Aceste informații trebuie să fie localizate și readuse la conștiință. Unele încercări de recuperare se pot realiza fără efort din cauza tipului de informații, iar alte încercări de a aminti informațiile stocate pot fi mai dificile din diferite motive.

Din punct de vedere al procesării informației există trei etape principale în formarea și recuperarea memoriei:

• Codificare sau înregistrare: primire, prelucrare și combinarea informațiilor primite
• Depozitare: crearea unor înregistrări permanente a informațiilor codate
• Preluare, rechemare sau amintire: cererea înapoi a informațiilor stocate ca răspuns la unele nevoi de utilizare într-un proces sau o activitate.

Pierderea memoriei este descrisă ca uitare sau ca o tulburare medicală, amnezie.

Grație memoriei, ființa noastră psihică, eul, dobândește continuitatea identității în timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanență puși în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experiență elaborată, de nici un procedeu de abordare și rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor și erorilor, adaptarea devenind, practic, imposibilă.

Funcția memoriei devine, așadar, o condiție bazală indispensabilă a existenței și adaptării optime, a unității temporale a personalității noastre. Ea se datorează plasticității creierului – proprietatea de a-și modifica starea internă sub influența stimulilor externi – și capacității lui de înregistrare, păstrare și reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.

Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia și-a restructurat atât schema de funcționare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate (prin limbaj și procedee mnemotehnice de natură logică), cât și aria de cuprindere, ajungând să înregistreze și să conserve informații despre toate genurile de fenomene și evenimente, precum și întreaga gamă de experiențe, accesibile la nivel individual și comunitar.

Latura remarcabilă a evoluției memoriei umane constă în diferențierea și individualizarea capacității reactualizării, care permite valorificarea propriu-zisă a informației și experienței stocate, și desfășurarea unor activități mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor.

La om, memoria nu este concentrată și localizată într-un singur bloc, ci este distribuită mecanismelor care realizează funcțiile și actele psihocomportamentale specifice. Așadar, spre deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcționare a memoriei și modul de funcționare al percepției, reprezentării și gândirii există o condiționare reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în desfășurarea proceselor pe care le susține (percepție sau gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează funcționarea bazei lui memorative.

Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esențiale, care îi sunt imprimate de integrarea ei în structura proceselor și activităților specifice. Memoria este activă, selectivă, contextuală, mijlocită, organizată logic și sistemic.

În investigarea și evaluarea nivelului de dezvoltare și eficiență al memoriei se iau în considerare următorii parametri: volumul, trăinicia, fidelitatea, completitudinea, promptitudinea.