Morfem

În lingvistică, morfemul este cel mai mic element purtător de sens din limbă. Din acest punct de vedere se opune fonemului, care este cel mai mic element al limbii, însă nepurtător de sens ca atare^[1][2][3].

Morfemul nu se confundă nici cu alte elemente ale limbii. Astfel, un cuvânt poate constitui un morfem (de exemplu șal, copil, cânt, face), dar poate fi format și din mai multe morfeme (ex. șaluri, copilaș, cântă, reface)^[4]. De asemenea, un morfem poate fi constituit dintr-o silabă (ex. re- în reface) sau din mai multe (ex. copil), dar o silabă poate fi și numai o succesiune de foneme, deci să nu aibă sens (ex. co- în copil).

Morfemele nu sunt totdeauna identificabile ca segmente separate. De exemplu, în limba franceză, sintagma le livre de la fille „cartea fetei” conține morfemul prepoziție de pentru exprimarea posesiei și morfemul articol hotărât la, dar în sintagma le livre du garçon „cartea băiatului”, morfemul de și cel articol hotărât le sunt combinate într-un singur cuvânt monosilabic ca urmare a unui proces petrecut în istoria limbii^[2].

În general, morfemele intră în mai multe combinații cu alte morfeme, dar sunt și morfeme unice, care intră într-o singură sintagmă, fiind cuvinte autonome într-un stadiu mai vechi al limbii, și care nu mai sunt autonome, ci folosite numai în unități frazeologice. Așa sunt, în franceză, cuvintele culese cu caractere aldine în au fur et à mesure „pe măsură” sau în dans son for intérieur „în sinea lui/ei”^[2].

Se consideră că există și morfem zero, atunci când, de exemplu, lipsa de desinență exprimă o categorie gramaticală într-o paradigmă în care categoria respectivă este exprimată de desinențe efective. Astfel, desinența zero exprimă singularul în forma teren, față de plural în forma terenuri, persoana I în merg, față de persoana a II-a în mergi și a III-a în merge, timpul prezent în cânt față de imperfect în cântam^[4].