Suzeranitatea include drepturile și obligațiile unei persoane, ale unui stat sau ale unei alte entități politice care controlează politica externă și relațiile unui stat tributar, dar îi asigură autonomie internă[1][2]. Atunci când partea subordonată este denumită vasal, stat vasal sau stat tributar, partea dominantă se numește suzeran. Drepturile și obligațiile unui vasal se numesc vasalitate, iar cele ale unui suzeran se numesc suzeranitate.
Suzeranitatea diferă de suveranitate prin faptul că puterea dominantă permite statelor tributare să fie tehnic independente, dar să se bucure doar de o auto-guvernare limitată. Deși această situație a existat în numeroase imperii istorice, se consideră dificil de reconciliat cu conceptele de drept internațional din secolele 20 și 21, în care suveranitatea este un concept binar, care există sau nu. Deși un stat suveran poate accepta prin tratat să devină un protectorat al unei puteri mai puternice, dreptul internațional modern nu recunoaște nicio modalitate de a face această relație obligatorie pentru puterea mai slabă. Suzeranitatea este o situație practică, de facto, mai degrabă decât una legală, de jure.
Exemple actuale includ Bhutan și India. India se ocupă de instruirea militară, aprovizionarea cu arme și de apărarea aeriană a Bhutanului[3][4][5][6].