Tun

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Tunul este o armă de artilerie ce folosește praf de pușcă sau alt explozibil pentru propulsarea proiectilului, fiind un armament cu un calibru mare, cu țevi de lungimi diferite pentru a stabiliza traiectoria proiectilului. Tunul variază în calibru, gamă, mobilitate, rată de foc, unghi de foc și putere de foc; diferitele modele și forme de tun combină și echilibrează aceste atribute, în funcție de folosința și necesitatea lor pe câmpul de luptă.

Cuvântul tun este derivat din mai multe limbi, în care definiția inițială poate fi tradusă, de obicei: tub, trestie de zahăr sau stuf (ceea ce este foarte ciudat, mai ales în cazul trestiei de zahăr, deoarece tubul este o parte componentă a tunului iar cum stuful este gol ca și tubul tunului, ar fi o explicație). Pluralul cuvântului tun este tun,^{[necesită citare]} același cuvânt, sau, mai frecvent în America, tunuri. În vremurile moderne, să spui la plural tot tun a devenit mai puțin obișnuit, câteodată li s-a spus și "arme" sau "artilerie", dacă nu un termen mai specific, cum ar fi "mortiere" sau "obuziere". În domeniul aviației, "tunul" rămâne un termen comun pentru armele aeronavelor.

Folosit pentru prima dată în China, tunurile au fost printre cele mai timpurii forme de artilerie care foloseau praf de pușcă, înlocuind de-a lungul timpului celelalte mașini de asediu -cum ar fi berbecul- ca și armament pe câmpul de luptă. În Orientul Mijlociu, prima utilizare a unui tun de mână este susținută prin zvonuri că a fost în timpul desfășurării bătăliei de la Ain Jalut, în 1260, între mameluci și mongoli. Tunurile au fost folosite în Europa pentru prima dată, probabil, în Iberia, în timpul lui Reconquistei, iar de englezi prima dată în „Războiul de o Sută de Ani", la Bătălia de la Crecy, în 1346. Pe continentul african, tunul a fost folosit prima dată de Somail Imam Ahmad ibn al-Ghazi Ibrihim din sultanatul Adal în încercarea sa de cucerire a Etiopiei în 1529.

După perioada Evului Mediu, tunul standard a devenit mai eficient ca armă anti-infanterie, dar și-a păstrat și rolul important în asediul fortărețelor. Tunurile mari și greoaie din Evul Mediu au fost abandonate în favoarea unui număr mai mare de alte piese de artilerie, mai ușoare și mai ușor de manevrat. Noi tehnologii și tactici au fost dezvoltate, ducând la construirea de forturi-stea (în engleză star-forts), special concepute pentru a rezista la bombardamentele de artilerie, deși aceste bombardamente (împreună cu Turnul Martello) după atacuri și schimbări repetate de tactici pot face daune fortului.

Tunul a transformat, de asemenea, războiul naval în perioada modernă timpurie, forțele navale europene profitând de puterea lui de foc. Pentru jefuire a devenit banal, precizia și puterea distructivă a tunului a fost crescută în mod semnificativ, și au devenit mai mortale decât oricând, atât în folosința infanteriei, care cu întârziere a trebuit să adopte tactici diferite, și a navelor, care au trebuit să fie blindate. În Primul Război Mondial, majoritatea deceselor au fost cauzate de intrarea în luptă a artileriei, care a fost, de asemenea, utilizată pe scară largă și în Al Doilea Război Mondial. Cele mai moderne tunuri sunt similare cu cele utilizate în Al Doilea Război Mondial, deși importanța armelor de calibru mare (de ex. a tunurilor și a mortierelor) a scăzut odată cu dezvoltarea rachetelor.

În afară de folosirea lor pe scară largă în război, tunurile s-au găsit aplicații pașnice, în special în controlul avalanșelor.